Crezul meu artistic

Uneori, în zilele frumoase, la ceas de mare taină, atunci, când Pasărea Albastră a Copilăriei noastre, ne atinge Inima cu Aripa Dorului nestins, ne aducem aminte de toţi cei Buni şi Dragi, în preajma cărora ne-am ivit şi am crescut, şi am vrea să le mulţumim cu Lumina ochilor noştri, am vrea să fim mai buni şi mai Înţelepţi. Am vrea să fim Oameni, aşa cum au fost şi ei.
Acei minunaţi Oameni de demult, au ştiut mereu să trăiască în deplină armonie şi înţelegere cu Cerul şi Pământul.
Ei au respectat cu desăvârşită Sfinţenie întreaga Lume înconjurătoare, bucurându-se cu înţelepciune de toate darurile şi frumuseţile pe care natura ni le oferă mereu cu generozitate.
De aceea, pictura mea este un Nemuritor Omagiu de Iubire şi Respect pentru acei Oameni de demult, pentru oamenii de azi şi pentru Oamenii de mâine ce vor veni după noi.
Pictori, Muzicieni, Poeţi, Scriitori, într-un cuvânt, artistul creator de frumos, este frate bun cu Ţăranul, cu Agricultorul, care prin sudoarea muncii lor produc “Pâinea noastră cea de toate zilele” fără de care nu am putea exista ca fiinţe fizice.
Artistul creator, prin munca lui făureşte bunuri spirituale, acea hrană pentru sufletul nostru, pentru mintea noastră. Fără Artă, fără Ştiinţă, fără Cultură, am fi deosebit de “Săraci”, am fi foarte aproape de roboţi, de humanoizi.
Lumea noastră, fără Poeţi, ar fi asemenea nopţilor de vară fără stele, fără Lună.

Lumea noastră, fără Scriitori, ar fi asemenea unei copilării fără poveştile pline de farmec şi încântare pe care, cândva, demult, ni le depănau în serile lungi de iarnă prea bunii noştri dragi bunici sau părinţi, ori fraţii sau surorile mai mari.
Lumea noastră, fără Muzicieni, ar fi asemeni unei păduri fără cântec de păsări şi foşnet de frunze. Ar fi o pădure împietrită, tristă şi rece.
Lumea noastră, fără Pictori, ar fi asemeni unei câmpii fără iarbă, fără flori. Ar fi un deşert dezolant şi pustiu.
Şi, fie ca Bunul Dumnezeu să apere mintea, inima şi sufletul nostru de acest pustiu = Incultura = Primitivismul = Barbaria = care este însuşi Infernul şi Neantul.
Dar, pentru a ne feri de aceste pustiuri, este absolut necesar , să învăţăm că, aici pe Pământ, nimeni nu este Veşnic Stăpân.
Toţi, bogat şi sărac, puternic ori slab, stăpân ori rob, toţi suntem Musafiri, oaspeţi vremelnici şi deosebit de repede trecători. Când vom înţelege acest Crug al Vieţii, al Timpului, atunci ne va fi mai bine Tuturora. De aceea, trebuie, neapărat să învăţăm acestea de la Apă, Copaci şi Flori.
Să învăţăm de la Apă, drumul către Mare, către Leagănul Vieţii, drumul spre Zările de lumină şi necuprinsă Bucurie şi Înţelepciune.
Să învăţăm de la Copaci că este necesar să trăim mereu vertical, cu coloană vertebrală, cu demnitate şi multă responsabilitate în gândire, în Vorbă şi mai ales în faptele noastre. Să învăţăm să rodim binele, să învăţăm să-l dăruim acolo unde este nevoie de el. Să învăţăm să ne înălţăm spre lumina spirituală aşa cum copacul se înalţă către Soare.
Să învăţăm de la Flori să creem armonia, frumuseţea, Bucuria, în jurul nostru şi să le păstrăm pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi. Într-un cuvânt să învăţăm să fim Oameni din neamul Oamenilor.

Pentru că, s-ar putea, probabil, ca într-o zi Pământul să moară. Şi eu cred că, de se va întâmpla aşa, atunci, Pământul nu va muri de greutatea Lumii ce o poartă în spate, Nu, Pământul va muri de Dorul Oamenilor Adevăraţi.
Pământul ştie că el are doar o singură Iubire şi o singură Glorie adevărată: Gloria Sfântă a Oamenilor care trăiesc cinstit şi curat din Munca lor Sfântă, cinstită şi curată. Şi în aceste vremuri, Pământul nostru, mai mult ca oricând, duce Dorul greu al acestor Oameni care s-au împuţinat îngrijorător de mult.